Laura Cheie

Günter Eich. Poezia descripţiei laconice



În clrc germană de imediat după 1945 Günter Eich se impune întâi – şi intră astfel în canonul poetic al poeziei postbelice – cu poezia Inventur (Inventar), ce devine artă poetică a aşa-numitei literaturi Kahlschlag. Puternic marcaţi de atrocităţile din timpul celui de al Doilea Război Mondial, autorii acestei literaturi cer o nouă poezie, dezbrăcată de metafore şi armonii sonore care ar falsifica adevărul traumatizant al momentului. Poezia lui Eich convinge prin laconismul cu care enumeră cele câteva obiecte de uz personal, pe care eul liric – un potenţial prizonier de război – le are asupra sa. Laconismul acestui inventar este unul demonstrativ, dominat de gestul deictic, şi subtil afectiv, mascând şocul unei experienţe-limită. Inventarierea rămăşiţelor de lume şi, implicit, de sentimente legate de aceasta devine la Eich o obsesie-matrice constructivă, care străbate întreaga sa operă, generînd avatarii cu diferite semnificaţii.

Dacă în poezia Inventur din 1945/46 inventarierea laconică se doreşte a fi un act de luciditate poetică, un principiu pozitiv corespunzător noii realităţi şi creator, singurul în stare a sintetiza precis şi credibil experienţele cutremurătoare ale acelor ani, începând cu sfârşitul anilor 40 bilanţurile lirice ale lui Eich încep să aibă o tentă critică, după cum arată poezia Zivilisationslandschaft (Peisajul civilizaţiei). Şi mai târziu, în poemele anilor 50 şi 60, inventarul, ca perspectivă poetică lucidă a perceperii realităţii, e tot mai negativ, arătând nu atât ce mai există, cât mai ales ce s-a pierdut sau s-a ratat.

Precizia cu care noile bilanţuri însumează fragmentele de realitate tinde progresiv spre absurd în lipsa oricărei distincţii între sens şi nonsens. Astfel principiul inventarierii aduce în prim-plan una din problemele de fond ale gândirii moderne: relaţiile suspecte între lucruri şi realităţi. Laconismul, ca expresie a sincopei abrupte, a vorbirii întrerupte, repliate în tăcere, evidenţiază în acest context o lume a relaţiilor defecte sau incomprehensibile, în care ce se adună prin “şi” are şanse egale de a structura ceva logic sau absurd.